Noua adaptare a „Wuthering Heights” stârnește controverse: O reimaginare controversată a clasicului lui Brontë
Adaptarea regizată de Emerald Fennell a romanului „Wuthering Heights” de Emily Brontë a generat un val de comentarii și critici în rândul publicului și al criticilor de film. Cu un stil vizual ostentativ și o abordare neobișnuită, Fennell oferă o interpretare pe cât de captivantă, pe atât de controversată a poveștii pasionale dintre Heathcliff și Catherine.
Cinematografie extravagantă versus esența narativă
Deschiderea filmului este marcată de sunete intense, care încep cu ceea ce pare a fi un preludiu erotic, dar care se transformă rapid în o viziune sumbră a morții. Fennell își propune să contureze un univers vizual extravagant, cu decoruri împodobite cu piele de culoare carne și personaje îmbrăcate în latex roșu. Totuși, spectatorii au observat că abandonarea caracterului complex al personajelor a fost o alegere surprinzătoare, în special în ceea ce privește natura lor sadică și obsesivă.
„Wuthering Heights” este o lucrare care pune sub semnul întrebării idealurile despre dragoste, iar Fennell a ales să elimine nuanțele întunecate care îi definesc pe Heathcliff și Catherine. Aceștia devin o pereche de tineri atrăgători, blamați de circumstanțele externe, lipsiți de responsabilitate. Expertul în literatură, Sarah Howard, comentează: „Ne putem întreba: unde sunt monștrii pe care Brontë îi prezenta? Fennell pare să fi îndepărtat orice urmă de culpabilitate de pe umerii protagoniștilor săi.”
O reîncarnare a unei povești de dragoste sau o simplă poveste frustantă?
Cu toate că Fennell a subliniat că filmul său este o „fantasia”, nu o adaptare directă, criticii susțin că energia originală a narațiunii s-a pierdut. În romanul lui Brontë, dragostea dintre cele două personaje este impregnate de suferință și furie, iar în filmul său, aceasta este înlocuită cu momente superficiale. Scenariul pare să transforme conflictele interne în drame banale, lăsând spectatorul fără acel sentiment de tensiune care caracterizează opera originală.
Catherine și Heathcliff, personaje complexe în carte, devin aproape „perfecte” în film, cu problemele lor prezentate ca simple obstacole exterioare, fără greșeli morale proprii. Astfel, Fennell rezonează cu o generație mai tânără, dar acest lucru atrage critici despre superficialitatea acestui demers. „Se pare că Fennell a optat să sacrifice adâncimea în favoarea strălucirii vizuale și a atracției comerciale,” apreciază criticul de film Mihai Radu.
Nelly Dean: de la susținător la antagonist
Un alt aspect controvesat al filmului este reinterpretarea lui Nelly Dean, servitoarea care, în roman, joacă un rol crucial în desfășurarea narațiunii. În viziunea lui Fennell, Nelly devine un antagonist, responsabilă pentru mult din drama care are loc în viața personajelor. Aceasta alegere a creat o dezbatere intensă în rândul criticilor, unii sugerând că regizoarea a globalizat culpabilitatea și a mutat vinovăția pe umerii unei figuri care, în viziunea originală, nu era de fel un personaj negativ.
„Este un joc de vină care îndoiește esența poveștii. Nelly devine un căpitan al tragediei, ceea ce sună mai puțin a un exercițiu de adaptare literară și mai mult a unei încercări de a oferi un alt unghi asupra vieții personajelor,” consideră criticul de carte, Andreea Popescu.
Noua adaptare a „Wuthering Heights” a lui Emerald Fennell deschide un dialog viu despre natura iubirii, vinovăției și responsabilității în literatura clasică. Chiar dacă filmul reușește să fascineze prin estetică, foarte mulți se întreabă dacă a păstrat cu adevărat esența tragică a operei lui Brontë. Rămâne de văzut dacă viziunea sa va rezista testului timpului sau va fi uitată, eclipsată de profunditatea și complexitatea cărții originale.
