Un vis devenit realitate: Notre-Dame de Paris la București, între emoție și provocare
După ani de așteptare, visul de a vedea musicalul Notre-Dame de Paris în scenă s-a împlinit. Pentru mulți dintre noi, această poveste muzicală a fost întotdeauna mai mult decât o simplă reprezentație. Este o întâlnire cu un prieten din copilărie, o promisiune luată în tăcere și păstrată de-a lungul anilor, reînvie la București, în singurul moment în care orașul nostru reușește, timid, să adune o astfel de întâlnire.
Magia pe scenă: complexitatea unui spectacol de mari dimensiuni
Pentru cei prezenți la Romexpo, impactul a fost imediat vizibil. Decorurile monumentale, arhitecturale, mobile, au indicat clar că în spatele scenei se află o logistică de o complexitate rar întâlnită. Fiecare element a fost amplu, vehiculat cu precizie, ca într-un mecanism perfect orchestrate. Luminile, folosite narativ, au contribuit la intensitatea fiecărui moment: când se rostește o rugăciune sau când se simte vinovăția, lumina se adună, creație a unei imagini care prinde viață și te trage în poveste. Sonorizarea, în ciuda provocărilor unui spațiu impropriu pentru un astfel de eveniment, a fost surprinzătoare, punând accent pe vocea interpretului, pe fricțiunea emoției din timbru, apoi pe muzica în sine.
Sursa emoției: diferențe între aşteptări și realitate
Călătoria mea în lumea acestui musical a început în copilărie, când mama, actriță de teatru, îmi vorbea despre Notre-Dame de Paris cu o pasiune contagioasă. O poveste despre Esmeralda, Quasimodo, Frollo — fiecare personaj reprezentând nu doar dragoste, ci și luptă pentru umanitate, pentru adevăr. Când am văzut-o pe scenă, în interpretarea remarcabilă a lui Hiba Tawaji, am simțit, din nou, acea magie, de această dată reactivată de prezența live, autenticitatea vocilor și energia dansului.
Cu toate acestea, anumite aşteptări au fost puse în discuție. Quasimodo, interpretat de Angelo Del Vecchio, părea mai controlat, mai “curat” decât aș fi sperat. Înlocuirea lui Garou, cu vocea sa neșlefuită, animalică, a schimbat și percepția asupra caracterului, deși nu a diminuat valoarea actului artistic. La fel, scena de la Romexpo a avut și mici neajunsuri, precum scaune incomode, frig și aglomerație, semnalând clar că tratamentul acestui eveniment nu a fost pe măsura importanței lui.
Între spectacolele de pe scenă și realitatea Bucureștiului
Deși am fost departe de confortul unei săli de teatru tipic, frumusețea spectacolului a fost inefabilă. Decorurile, ritmul și colaborarea strânsă dintre oameni, acrobații și echipa tehnică au fost evidențiate de privirea atentă a criticilor. Lumina și sunetul au construit o atmosferă viu colorată, iar acrobațiile au demonstrat cât de multă pregătire, răbdare și risc implică fiecare secvență.
În același timp, aceste realizări au relevat și o lucrare de echipă uriașă, act de mare precizie într-un spațiu impropriu. Se simțea că Bucureștiul încă duce lipsa unei săli moderne dedicată evenimentelor de această anvergură, ceea ce limitează în mod inevitabil experiența publicului. Totuși, acest eveniment a fost și un semnal: pasiunea pentru astfel de spectacole există, iar dorința de a consuma cultură de calitate în capitala noastră nu e deloc în zadar.
Pentru mulți, în final, această experiență a fost un amestec de recunoștință și frustrare. Sunt bucuros că și-au putut împlini dorința, că au simțit din plin forța muzicii franceze și a poveștii, dar și conștienți că Bucureștiul trebuie să își dezvolte infrastructura culturală dacă vrea să devină un oraș cu adevărat european. Cu toate acestea, evenimentul nu a fost doar despre spectacol. A fost o lecție despre ce înseamnă pasiunea pentru artă, despre vulnerabilitatea și intensitatea emoției, dar și despre necesitatea unui spațiu pe măsură.
Dincolo de toate, rămâne speranța că, în viitor, astfel de spectacole vor fi o obișnuință mai firească în peisajul cultural local — pentru că, indiferent ce se întâmplă în lume, muzica și poveștile mari rămân cele mai sincere și frumoase mijloace de conexiune între oameni.
