Statele Unite fac un pas notabil în domeniul energiei nucleare, demonstrând pentru prima dată posibilitatea de a transporta un microreactor nuclear pe cale aeriană, printr-un avion de transport militar C-17. Această operațiune, prezentată de oficialii americani drept un moment crucial pentru dezvoltarea tehnologiei “rapide” de energie nucleară, a avut loc fără încărcătură radioactivă la bord, ca măsură de siguranță. Reactorul, proiectat și construit de compania Valar Atomics, a fost transportat din California către baza aeriană Hill din Utah, într-un efort de a demonstra rapiditatea și eficiența logisticii unui astfel de sistem.
Microreactorii, următoarea frontieră a energiei nucleare
Microreactorele sunt promovate ca o soluție inovatoare pentru aprovizionarea cu energie în zone greu accesibile sau în situații în care distribuția tradițională de electricitate devine complicată. Aceste sisteme, de dimensiuni mici, pot fi instalate rapid și pot furniza electricitate pentru câteva mii de locuințe, fiind o alternativă mai sigură și mai flexibilă pentru generatoarele diesel și alte surse convenționale. În plus, faptul că pot fi transportate cu avionul le face ideale pentru operațiuni militare în teren sau pentru zone de dezastre naturale, unde infrastructura clasică nu poate fi utilizată prompt.
De altfel, această demonstrație survine într-un context politic și tehnologic în care Washingtonul își propune accelerarea dezvoltării microreactoarelor, cu scopul de a avea cel puțin trei unități operaționale până în vara anului 2026. Administrația Biden urmărește să atingă “criticitatea” acestor reactoare, moment în care reacția nucleară devine autosusținută, pentru a susține o creștere rapidă a producției de energie nucleară de mici dimensiuni. Această strategie vine în sprijinul eforturilor de a diversifica sursele energetice, dar și de a asigura autonomia energetică a trupelor militare și a bazelor care operează în zone izolate sau periculoase.
Întrebări și riscuri în fața promisiunii energiei compacte
Reactorul transportat recent are dimensiuni comparabile cu un minivan și poate atinge o putere de circa 5 megawați — suficient pentru a acoperi necesarul energetic al aproximativ 5.000 de locuințe. Planurile companiei Valar Atomics prevăd ca, până în 2026, microreactorul să fie testat la puteri mai mici, urmând să intre în faza de vânzare pentru proiecte pilot în 2027, și în producție comercială în 2028.
Însă, entuziasmul față de aceste tehnologii întâmpină și opoziție sau critici din partea unor experți și ONG-uri specializate în siguranța nucleară. Edwin Lyman, reprezentant al Union of Concerned Scientists, afirmă că “microreactoarele ar putea produce energie la costuri mai mari decât reactoarele mari, dar și decât sursele regenerabile,” adăugând că “deșeurile radioactive rămân o poveste nerezolvată.” În timp ce Departamentul Energiei susține că discută cu mai multe state privind opțiuni de gestionare și depozitare a combustibilului utilizat, problema deșeurilor rămâne un punct nevralgic. Tehnologia poate fi mutată rapid, însă dificultățile legate de depozitarea deșeurilor rămân o provocare pe termen lung, cu implicații majore pentru siguranța și sustenabilitatea pe termen lung a acestor microreactoare.
Pe fondul dezvoltării rapide a tehnologiilor nucleare compacte, multe se întreabă dacă acestea vor reprezenta într-adevăr soluția de care lumea are nevoie pentru a nu depinde de surse poluante sau de infrastructuri vulnerabile. În timp ce Washingtonul promovează aceste unități ca fiind “revoluționare”, riscurile și controversele legate de siguranță și gestionare rămân, în perspectiva unei adopții pe scară largă, provocări majore de rezolvat. De pe acum, devine clar că această tehnologie sfidează nu doar limitele tehnice, ci și cele ale politicii și ale societății în ansamblul ei, prezentând atât oportunități, cât și incertitudini.
