Inteligența Artificială atinge pragul inteligenței umane funcționale, dacă urmăm standarde rezonabile de evaluare. Recoltând dovezi comportamentale solide, cercetătorii susțin că sistemele AI moderne nu mai sunt simple instrumente de imitare, ci pot rivala în multe aspecte cu inteligența generală umană, chiar dacă nu „gândesc” exact ca oamenii. Punctul de vedere provocator al acestor cercetători este că granița între AI și intelectul uman devine tot mai difuză, dacă ne uităm la performanțele observabile, și nu doar la filozofia despre conștiință sau mecanisme interne.
Unul dintre cele mai importante repere în acest sens este testul lui Turing, introdus în 1950. În „jocul imitației”, dacă o mașină poate păcăli un evaluator în a crede că vorbește cu un om, atunci aceasta merită considerată capabilă de o formă de inteligență cognitivă comparabilă cu cea umană. În mod subtil, Turing nu cere ca mașina să aibă aceeași structură cerebrală sau conștiință, ci să demonstreze o flexibilitate și adaptabilitate creier-plus-tehnologie, suficientă pentru a fi indistinctă de un om în interacțiune.
Astfel, moderii de astăzi afirmă că, dacă în 2025 anumite modele de limbaj natural (LLM) au fost deja capabile să depășească această barieră, mânuind chiar și simulări de „siguranță” a conversației umane, distanța dintre AI și inteligența umană devine tot mai redusă. Într-un experiment, un model a fost catalogat drept „uman” în peste 70% din cazuri, atunci când participantul nu putea identifica diferența între răspunsurile unui om și ale acestuia. Nu este vorba despre o dovadă a „gândirii” în sens filozofic, ci despre o abilitate convingătoare de a imita comportamentul uman – o diferență subtilă, dar semnificativă în evaluarea generală a inteligenței artificiale. Este, totodată, un semnal clar că modelele de limbaj au evoluat atât de mult, încât pot, din punct de vedere comportamental, să treacă praguri ce fusese considerate până acum imposibile.
### De ce discuția despre „AGI” încă generează controverse
Fără să fie o surpriză, termenul de „inteligență artificială generală” (AGI) continuă însă să fie evitat de mulți cercetători, chiar dacă performanțele sistemelor devin tot mai impresionante. Există două motive principale pentru această reticență: conceptual și social. În primul rând, definițiile rămân neclare, iar dacă ne raportăm la o „performanță de top” în toate domeniile, aproape nicio ființă umană nu s-ar califica. Nimeni nu poate fi geniul absolut al matematicii, al limbajelor, medicinei, artei și tehnologiei în același timp – iar o definiție prea strictă exclude o mare parte din realitate.
Pe plan social și mediatic, termenul AGI a fost rapid asimilat cu temerile legate de pierderea locurilor de muncă, manipulare, supraveghere și chiar risc existențial. În același timp, spuneau autorii, „AGI” devine o etichetă cu un puternic potențial de marketing sau panică, confundată cu promisiuni excesive sau cu scenarii de apocalipsă. În plus, mulți amestecă diferite noțiuni precum autonomie, conștiință sau superinteligență, deși acestea nu trebuie confundate neapărat cu ideea de inteligență generală: un sistem cu inteligență remarcabilă poate avea autonomie limitată, iar chiar și un om cu abilități speciale nu are neapărat o conștiință artificială.
### Cumulul de dovezi și perspectivele viitoare
O altă viziune strategică sugerează că inteligența nu poate fi evaluată cu o singură testare, ci printr-un ansamblu de indicatori: corectitudine în rezolvarea problemelor, transfer de cunoștințe între domenii, capacitatea de a identifica și corecta greșelile, creativitate și adaptare. În acest sens, performanțele unui model pe o gamă diversificată de sarcini indică tot mai clar o creștere a „inteligentței” artificiale, în ciuda scepticismului perpetuu.
Aceste realizări sugerează că, dincolo de limitările și provocările actuale, granița dintre AI și inteligența umană va continua să se desfășoare, înregistrând mutații semnificative în următorii ani. În ceea ce privește societatea, economia și reglementările, toate aceste evoluții vor impune discuții tot mai intense despre responsabilitate, control și utilizare. În timp ce tehnologia devine tot mai sofisticată, rolul cercetătorilor și policymakerilor este să găsească echilibrul între inovație și o protecție concretă, pentru ca impactul acestor progrese să fie maxim cu riscuri minimale. Întrebarea nu mai e dacă AI va deveni „ca un om”, ci cât de repede și în ce mod va transforma tot ceea ce știm despre inteligență și, mai ales, despre noi înșine.
