Un artefact antic, descoperit în Irak în urmă cu aproape o sută de ani, continuă să stârnească controverse aprinse în lumea arheologiei și a științei. Cunoscut sub numele de „bateria din Bagdad”, acest obiect vechi de aproximativ 2.000 de ani pare să fie, pentru unii cercetători, o sămânță de anfetamină pentru imaginație, sugerând că ar fi fost poate una dintre cele mai timpurii forme de stocare a energiei electrice. Pe de altă parte, mulți experți suspectează că acesta ar fi doar un recipient ritualic, interpretat greșit din cauza unei perspective moderne.
Discuția a fost reaprinsă recent, după publicarea rezultatelor unor experimente realizate cu tehnologie contemporană, care susțin că artefactul ar fi putut produce o tensiune electrică de 1,4 volți – un echivalent surprinzător de apropiat de cea a unei baterii moderne tip AA. Deși această ipoteză nu este nouă și a mai fost explorată anterior, noile teste adaugă argumente în sprijinul ideii că anterior, artefactul a fost conceput cu intenția de a genera electricitate. În cazul în care aceste rezultatele ar fi confirmate, ele ar putea rescrie o parte a istoriei tehnologice a omenirii.
Ce spune teoria despre „bateria din Bagdad”?
Arheologii au identificat obiectul drept un vas de lut, în interiorul căruia se afla un cilindru de cupru și o tijă de fier. Această configurație aparent simplă a condus la ipoteza că ar fi fost o celulă galvanică primitivă, o tehnologie cunoscută din secolul al XVIII-lea, odată cu descoperirile omului de știință italian Alessandro Volta. În esență, se presupune că pereții poroși ai vasului acționau ca un separator între un electrolit, posibil o substanță alcalină, și aer, iar cilindrul de cupru și tijă de fier funcționau ca electrozi. Combinarea acestor elemente ar fi putut genera un curent electric suficient pentru a alimenta o mică sursă de energie electrică.
Însă, toate aceste teorii întâmpină obstacole majore, primul fiind dispariția artefactului original după invazia Irakului din 2003. În absența obiectului, cercetătorii trebuie să se bazeze doar pe documente și imagini, ceea ce limitează considerabil credibilitatea ipotezelor. Recent, însă, unele studii bazate pe reconstruirea artefactului și pe experimente digitale au adus în discuție posibilitatea funcționării ca o baterie primitivă; în aceste recreații, cercetătorii susțin că vasul, cu toate elementele sale, ar fi putut genera o tensiune comparabilă cu cea a unei baterii AA.
Opinie și controverse: între știință și simbolism
Reacțiile din comunitatea arheologică sunt împărțite. Mulți experți rămân sceptici, argumentând că energia produsă – de asemenea, insuficientă pentru a da naștere unor tehnologii avansate – nu justifică ipoteza că obiectul a fost intenționat un generator electric. În plus, teoriile mai vechi, care sugerează că această „baterie” ar fi fost folosită pentru electroplacare sau decorare, sunt în continuare preferate, chiar și de cei interesați de posibilitatea unui efect electric real.
Un alt punct de vedere, mai explicativ, propune o interpretare simbolică sau ritualică: curentul ar fi fost folosit pentru a accelera coroziunea unor texte sau rugăciuni inscripționate pe obiect, ca o formă de ritual pentru a accentua mesajele adresate divinității. În această perspectivă, energia electrică nu ar fi avut utilitate practică, ci una spirituală, în concordanță cu rolurile sacre atribuite altor obiecte din acea epocă.
Arheologii care s-au specializat în această zonă au apărut și cu alte argumente contra conceptului de tehnologie avansată: obiecte similare au fost găsite în același sit, și toate aveau un caracter mai mult ceremonial decât practic. Tija de fier, considerată adesea electrodul, s-a dovedit a fi, cel mai adesea, un simplu cui utilizat pentru ritualuri. În urma acestor descoperiri, mulți experți susțin că „bateria din Bagdad” este, mai degrabă, un simbol al spiritualității decât o tehnologie avansată pierdută.
În lipsa obiectului original, dezbaterea rămâne deschisă și în ce privește interpretările, și în privința valorii științifice. Cu toate acestea, cazul artificial al artefactului aduce în prim-plan riscul de a exagera prețuirea cunoștințelor moderne în înțelegerea trecutului, mai ales în vremuri în care tehnologia și interpretarea istorică se împletesc într-un joc delicat al faptelor și ficțiunii. La rândul său, această dezbatere evidențiază cât de fragilă este granița dintre descoperire științifică și interpretare subiectivă, și cum lucrarea artefactelor din trecut poate fi influențată, uneori, mai mult de așteptările celor din prezent decât de realitatea lor istorică. Însă, până când se vor găsi și alte piese, rămâne deschisă întrebarea dacă „bateria din Bagdad” va rămâne un mister neelucidat sau va deveni, în cele din urmă, o confirmare pentru o istorie tehnologică mult mai avansată decât se credea anterior.
